Scurtă antologie a stupizeniilor din școala românească. Aplicație pe cazuri din Botoșani

Școală românească. A fost cândva un brand, pentru cei care plecau în străinătate după absolvire. O școală formată și reformată de atâtea ori, o școală ce se vrea a fi europeană. România este inclusă în atâtea proiecte internaționale, dar interesul pare de multe ori numai unul de suprafață. Căci da, suntem victimele latente ale unui sistem ce se dorește a fi bine văzut în presă, dar fără mult efort. Programele, proiectele, activitățile bine făcute se pot numără pe degete. La o adică, de ce să îți pui sufletul cu adevărat în slujba educației, dacă poți și doar mima asta? Că deh, trei rulele, trei surcele și ne vede lumea bine. 

Am fost azi la Prefectură. Da, instituția „cea mai importantă din Botoșani”, precum susține subprefecta Daniela Lozneanu (paranteză: argumentul ei e că Prefectura și Consiliul Județean iau cele mai importante decizii, ca și cum nu mai există alte instituții în afară de astea). După vizita străinilor înscriși în Erasmus Plus la Prefectură, a venit rândul alor noștri să vorbească și să se laude cu ce experiențe s-au întors de prin alte țări. Ăsta e punctul din care mi-am dat seama cât e de înapoiată școala noastră, câte minusuri ale, ce mentalitate primitivă o domină.

Încep cu începutul: Săveni, Liceul Mihai Ciucă. O tânără profesoară face un rezumat, pe baza unui power-point cu mult text, a activităților pe care le are în agendă. Nimic deosebit, nimic nemaipomenit. Tot ce a vorbit ea s-a mai auzit, probabil nu a avut inspirație.

Punctul doi… și cel mai grav. Vine rândul celor de la „Bălcescu”, din Flămânzi. Nu au power-point, dar profesoara coordonatoare găsește rapid o scuză plauzibilă și chiar hilară: dacă punea toate pozele, dura ore în șir prezentarea, iar dacă nu, făcea discriminare. Arma sa este un colectiv de 10 liceeni, toți la 4 ace (că doar ferească Dumnezeu să intri în Prefectură în tricou sau fără cravată). Așa începe o serie de discursuri absolut stereotipizate, care îmi provoacă și acum, când mi le amintesc, un râs cu gust amar. Copiii ăștia și profesoara lor au fost exemplul perfect de proaste practici în școli, de mentalitate bolnavă și, probabil, patologică, însumând o parte din tiparele școlii românești:

1. Toți au învățat pe din afară ce aveau de spus. Am întrebat ulterior o elevă de acolo dacă a avut emoții și dacă a fost un discurs spontan sau pregătit. S-a fofilat. Am simțit-o. Evident că mi-a dat răspunsul „spontan”, dar, chiar și fără reportofon sau cameră pe ea, tot s-a bâlbâit, tot a tremurat. Deci, să fim rezonabili. Toți au avut discursuri aproximativ egale ca durată și volum de conținut. Iar asta e imposibil, în 10 oameni, fără repetare în prealabil. Au turuit sacadat textele, făcând pauze de respirație ca la citit, fără niciun „ă..â..”. Spontan, hm?

2. Toți elevii se uitau în jos sau în colțurile ochilor, ca și cum rememorau ceva. Care interacțiune? Care detașare și spontaneitate, când se vede clar că nu vrei să sari peste vreo frază sau să încurci cuvintele?

3. Penibilul a fost simțit, chiar dacă s-a mimat că nu. Până și coordonatoarea lor s-a înroșit la față și a luat o mască non-expresie, când și-a dat seama cât e de tâmpită ideea să pui 10 elevi să reproducă niște testimoniale (făcute tot de tine, dascălul) ca pe urături. Doar așa, să dea bine școala.

4. Afirmații pompoase, realitate zero. Mi-a fost dat să aud: „Erasmus mi-a schimbat viața”, de la un elev de 16 ani. Ei, nu zău, doamna profesoară! Și, mă rog, în ce sens i s-a schimbat viața elevului? Ce e drept, acum trăiește în altă țară, sau învață la o școală mai bună decât cea de la Flămânzi, numai datorită acestei plimbări în afară. Mă adresez ție, pentru că tu ești autoarea aberațiilor pe care le-au spus copiii. Știu, ai avut intenții bune…pentru imaginea liceului, atât. Și poate nu e vina ta. Și tu, la rândul tău, ai fost învățată la fel.

După aceste penibile alocuțiuni, mai vin câteva prezentări. Între ele, de departe, se remarcă cea a Școlii 7, din oraș. Un șnur cu semne de carte făcute de elevi, un scurt musical au fost elementele salvatoare. Practic, Alexa și Tudor, cei care au reprezentat școala, au resuscitat atmosfera. Dar cum întotdeauna există un „dar”, nu se putea să nu văd și aici stereotipuri: eleva face pe spectaculoasa, momentul le iese, subprefecta îi laudă, profesoara le zâmbește aprobator că a obținut ce a vrut. A, ce a vrut? Se pare că „felicitări și vă mai așteptăm” de la subprefecta Lozneanu, dar și alea strecurate într-un scurt text greșit gramatical (Ah, da. Am observat că stimabila face greșeli ordinare, de tipul „care” în loc de „pe care”, iar acordurile le pierde pe drum).

Chiar dacă Școala 7 a fost cea mai originală în prezentare, nu mi-a plăcut atitudinea de „hai să arătăm că suntem interesanți” a elevilor.

SINGURA prezentare care mi-a părut mai sinceră, mai simplă, dar mai la obiect și cu gust, a fost din partea Colegiului „Grigore Ghica”. O domnișoară. Singura care chiar a improvizat, lipsită de interesul de a face impresie. O liceană inteligentă și cu bun simț, pentru că se vedea că știe sensurile cuvintelor pe care le rostește, nu vorbește mult, prost și pe de rost. A prezentat o broșură redactată în școala ei despre sănătate.

Alte chestiuni care mi-au sărit în ochi, legate de învățământul românesc preuniversitar: muulte englezisme („workshop”, „bulling” etc) și muuulte neologisme cu care, de fapt, elevii sunt paraleli. Îți dai seama că vorbesc în necunoștință de cauză, dar foarte pompos și arogant, după expresia feței pe care o fac dacă îi întrebi despre ce au vorbit. Un băiat de clasa a V-a vorbește despre cum Ersamus l-a făcut să iasă din cochilia de introvertit, dar nu prea ridică ochii din pământ. Casa nu bate cu masa. Nasol!

Alt detaliu: publicul a fost somnambul pe aproape tot parcursul prezentărilor. Din când în când, se mai trezeau unii să aplaude (plus efectul de turmă), chiar dacă nu aveau habar despre ce se discuta. Au aplaudat ceva mai cu viață doar la cântecul celor de la Școala 7, măcar au auzit chitara.

În rest, ploaie de discursuri citite de pe foi, date istorice plictisitoare, care au terorizat publicul (și pe mine). Că doar așa învățăm la școală.

Erasmus Plus? Da, ne place. Ne place că tata Comisie Europeană ne plimbă prin țări străine, ne place că facem proiecte, noi, dascălii, ca să burdușim CV-ul, ne place că mergem să ne lăudăm la Prefectură cu cele realizate. Dacă nu, nu ne place. Păi cum? Să fac ceva și să nu forțez nota, că să știe lumea ca dreg și fac?

Școală românească. Mai mult mândrie decât educație, mai mult sunet surd decât vibrație. Stereotipuri cât încap. Și pretenții. La Botoșani, încă e o situație destul de bună, pe lângă ce e în rest. Puțini sunt cei care fac educație, indiferent de ecoul lor în presă. Puțini sunt elevii care se ridică deasupra sistemului.

Termin cu fraza pe care nu o uit prea curând: „Erasmus mi-a schimbat viața” (X-ulescu, 16 ani). Teribil.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s